Lefkada, Egremni și 390 de trepte…
Mă uit la gardul de doi metri din fața mea, ce culminează cu o poartă, la fel de înaltă, împodobită cu ditamai lanțul și un lacăt demn de filmele cu pirați și comori spaniole. Na, bine și acum? Sigur ăsta e drumul? Da tu baby, uită-te pe hartă…Nu pe aia cu România, Mihaela…pe asta cu Lefkada…da, da aci, unde scrie Egremni, Lefkada… mă dumiresc și eu pe unde suntem…Pe când ne tot socotim noi ce să facem și cum să găsim o altă cale de acces, de partea cealaltă apare un WV Golf. Un domn coboară și ce să vezi, că avea cheie de la lacătul ce părea inabordabil. Noi, șo pe el, “excuse me, how can we get to Egremni Beach?” “It’s closed, only walking”. Walking, walking, da pe unde șefu, pe după gard, sau o luăm la vale prin pădure?
“No, no. This way, I wait for you”, ne arată poarta deschisă. Bine, bine și când ne întoarcem? „Well, you could jump the gate?” Really? Așa merge pe aici? Ce să mai zicem…decât mulțam că ne-a deschis, ne luăm tabăra în spate și dă-i la vale. Trecem pe lângă semnul cu Egremni Beach, Lefkada, care părea mai țanțoș în lumina soarelui. Drumul șerpuiește asfaltat și sinuos, până jooooos, de tot, de nu îi vedeam capătul. „Știi ce diferență de nivel avem, până la capăt? Vreo 290 m” Damn! Aproape ca la Bucura. Bine măcar că mi-am luat adidașii, că de făceam plimbărica asta în șlapi cred că îmi dădeam duhul. Îmi iau inima în dinți, ca să bifez primul din cei 290 de metri.
Trecem de păduri de pin, apoi de niște bolopietroi, care se prăbușiseră de sus. Panta cobora foarte abrupt și mă lua disperarea când mă gândeam că trebuie să ne și întoarcem pe acolo. Cine dracu m-a pus să alerg de dimineață? Așa-i când vrei să te dai divă în vacanță, pentru toate există un preț. Ce mai tura vura, după vreo 15 minute de coborât, de era să mă lase ligamentele, s-a terminat și drumul și am ajuns la trepte.
Plaja Egremni în jos arăta demențial…o bucată lungă de câțiva km, mărginită periculos de pereți drepți de stâncă sfărâmicioasă. Flori roz și galbene, oglindite în apa turcoaz, ieșeau din neant, luându-și apă doar ele știau de unde. Pe plajă, cât vedeai cu ochii, nici picior de om. Ioi tu iubirică, iar ai închiriat toată plaja pentru noi?
Na, hai să atacăm și treptele astea. Drumul vechi spre Egremni se surpase odată cu cutremurul ce a avut loc în Lefkada, în 2015 și de atunci minunăția asta era accesibilă doar cu barca din larg. Până în 2021, când s-a gândit primarul să repare totuși cărarea. Drept urmare, acum, un ansamblu de oțel, stătea înfipt în stânca dreapta, susținând nici mai mult, nici mai puțin de 390 de trepte (le-am numărat ?).
A mers rapid la vale, având în vedere că privirea îmi era magnetic atrasă de apa de smarald. Ajungem jos. No, unde ne punem? Acum, nu era ca și când nu aveam loc de atâta lume ?
Studiem pereții drepți, de pe care cam la 5 minute mai pica o pietricică, scoțând un sunet metalic la impactul cu scara, și hotărâm să rămânem în zona mai safe a treptelor, nu de alta dar acolo era întinsă pe tot peretele o ditamai plasa de oțel ce punea o oareșce piedică unei prăbușelnițe dacă ar fi fost cazul.
Păi ce să vă spun…timp de 4 ore nu am făcut altceva decât să-mi mut fizicul de pe stânga pe dreapta, am citit o carte despre Himalaya…I really don’t know what is wrong with me…tot timpul la plajă citesc despre ascensiuni în zone unde crapă pietrele de frig….cred că mă face să mă simt mai confortabil decât sunt…și m-am uitat ca tâmpa la valurile ce se spărgeau cu o cadență ritmică. E ceva hipnotic la apă și foc…sunt două chestii în fața cărora mi se golește mintea și pot gândi clar.
Singurele suflete care n-au deranjat au fost un domn cu cățelul său, ambii extrem de fericiți de ce vedeau. Au trecut pe lângă noi, au zâmbit complici (probabil și ei săriseră gardul) și s-au pripășit lângă un bolovan.
După atâta bine, ne-am luat inima în dinți și hi la deal. Păi dacă la vale fusese easy, la deal m-a apucat ușor un răuț de înălțimeeeeee, nu de alta dar cum mă concentram la trepte, pe dedesubt așa fain și clar se vedea hăăăăăăăăuuuulll…habar n-aveți. Am strâns din dinți, că acu nu era să mă fac de mândră minune, pe niște amărâte de scări din Grecia și în 5 minute eram sus. Drumul până la mașină a scos tot tzatzikiul și gyrosul din mine. Poarta am dobândit-o ușor, fără escaladă, nu de alta, dar gardul era doar doi metri în lateral dreapta și stânga, așa că am ocolit elegant prin boscheți.
De la Egremni, i-am făcut o vizită lui Costas, cel cu mierea, loc de unde e obligatoriu să cumperi ceva, apoi am încheiat ziua cu o cină la restaurantul Greco Levante, unde în compania a două mâțe foarte mieunăcioase, am admirat un apus extrem de portocaliu.
Acest articol face parte din seria Grecia. Dacă vrei să citești toate capitolele, le poți găsi AICI.